|
INSOLENȚA NOPȚILOR
Nu mă trezește nimeni din suferință. Nu
îmi dă voie să mușc din carnea realității ceea ce nu se cade a fi
nici măcar spus.
Insolența nopților mele mă va pierde.
Sub cerul lor cu lună obraznică plîng.
Nu de singurătate, nu de plăcerea de a fi in miezul evenimentelor banale de tot,
ci de luciditatea obligatorie a nopții acesteia.
Cineva mi-a furat zîmbetul. Cîndva iubeam cu adevărat luna. Acum
luna trece necuviincios de cuminte pe ape.
Am senzația că încă trăiesc, dar cine mai știe?
După cina de-aseară am luat chipurile rămase
pe retină în brațe să-mi desenez vise.
vise pe care nu mi le-am împlinit niciodată.
N-am învățat încă să fac pașii de dans
după muzica ce mi se pune. Nicicînd
nu voi mai trece prin vîrsta aceasta. Plăcerea
înseamnă eroare, bucuria așteaptă tristețea.
Știu, am de trecut doar un prag. Îi simt
moliciunea mistuitoare în vintre. Doar
fotografiile rămîn. Cele de pe retină. Și
ceea ce e de mărturisit după nopțiile
mele insolente prin care-am trecut.
Poate că un poem pe care nu-l voi scrie niciodată
se va răzbuna pe liniștea mea din seara aceasta
și va înghiți totul, toate nopțile ignorate de mine.
Ce va mai rămânea după aceea în urmă,
deznădejde va produce și taină adîncă.
Dar zădărnicie va fi totul, zădărnicie.
L’INSOLENZA DELLE NOTTI
Non mi sveglia nessuno dalla sofferenza. Non
mi permette di mordere la carne della realtà
ciò che non dovrebbe essere neppure detto.
L’insolenza delle mie notti mi perderà.
Sotto il loro cielo con insolente luna io piango.
Non per solitudine, non per il piacere di essere
al centro di banalissimi accadimenti,
ma per la lucidità forzata di questa notte.
Qualcuno mi ha rubato il sorriso. Una volta
amavo davvero la luna. Adesso
la luna passa sfacciatamente tranquilla sulle acque.
Ho la sensazione di essere ancora vivo, ma chi lo sa?
Dopo la cena di ieri sera, ho preso i visi rimasti
sulla retina tra le braccia per dipingermi i sogni.
sogni che non ho mai realizzato.
Non ho ancora imparato a fare passi di danza
secondo la musica che mi viene data. Mai più
attraverserò quest’età. Il piacere
significa errore, la gioia attende la tristezza.
Lo so, ho varcato solo una soglia. Sento
la sua morbidezza bruciante nel ventre. Solo
le fotografie rimangono. Quelle sulla retina. E
ciò che c’è da confessare dopo le notti insolenti
che ho attraversato.
Forse un poema che mai scriverò
si vendicherà del mio silenzio di stanotte
e inghiottirà tutto, tutte le notti che io ho ignorato.
Ciò che rimarrà dopo
genererà disperazione e anche un profondo mistero.
Eppure inutilità sarà tutto, inutilità.
MĂ LATRĂ ASFINŢITUL ŞI NU CRED
Semăn tot mai mult a copac.
Mai cuminte decât busuiocul
trimit semne disperate de ajutor celor
de pe ţărm, dar am să mor
tot căutând un om mai singur decât mine în acest univers
din care nu pot evada.
Semăn tot mai mult a copac, un copac
din care fac fluiere alţii. Veselia din inima mea
nu încape în frumoasele piepturi ale altor
bărbaţi. Au sufletul greu şi nu ştiu
să mângâie cu privirea nici o poveste.
Mă latră asfinţitul şi nu cred
că mă va muşca niciodată de nume.
Mama mi-a spus că eram sortit îngerilor,
după ce am trecut prin luna octombrie
dar hazardul a hotărât altceva. Mama
a închis ferestrele casei demult,
nimeni să nu vadă tristeţea fiului ei de acum.
Doamne, semăn mai mult a copac
deşi mi-ai dat prea multă veselie în inima mea.
O inimă preacucernică în faţa frumuseţii
de care seamă voi da ţărânii care mă aşteaptă
în dulcea ei îmbrăţişare. Atunci, sufletul meu
se va ridica în munţi ca o pasăre, precum scria
un caligraf mai bătrân decât istoria toată.
MI ABBAIA IL TRAMONTO E NON CI CREDO
Assomiglio sempre di più a un albero.
Più docile del basilico
invio disperati segnali di aiuto a quelli
sulla riva, ma morirò
cercando invano un uomo più solo di me
in questo universo
da cui non posso evadere.
Assomiglio sempre di più a un albero, un albero
da cui gli altri scolpiscono zufoli. La gioia del mio cuore
non si adatta ai bellissimi petti degli altri
uomini. Hanno un’anima pesante e non sanno
accarezzare con lo sguardo alcuna storia.
Mi abbaia il tramonto e io non credo
che morderà mai il mio nome.
Mia madre mi ha detto che ero destinato agli angeli,
dopo aver superato il mese di ottobre
ma il caso ha deciso diversamente. Mia madre
ha chiuso le finestre di casa molto tempo fa,
perché nessuno possa vedere adesso la tristezza di suo figlio.
Dio, assomiglio sempre più ad un albero
anche se mi hai dato troppa gioia nel cuore.
Un cuore pio di fronte alla bellezza
di cui darò conto alla terra che mi aspetta
nel suo dolce abbraccio. Allora,
la mia anima
si alzerà sopra le montagne
come un uccello,
così come scriveva
un calligrafo più vecchio di tutta la storia.
AŞ FI FOST
De timiditate nici nu m-aş fi născut,
aş fi lăsat pe altul în locul meu să vină.
Printre orgoliile voastre, ar fi fost mai puternic,
mai hotărât, mai bărbat.
Un bărbat care ar fi ştiut să încalece
viaţa ca un toreador
pe care nu-l impresionează sângele ce curge
în şuvoi de pe spinarea taurului adus la
acest spectacol nedrept, inegal şi crud.
Aş fi fost tânărul acela care urcă înălţimile
munţilor cu dezinvoltura şoimului ales,
bărbatul care trece marea înot sfidând rechinii
cei blânzi, fără să-l doară deloc depărtările.
Pentru el, oamenii ar fi fost micii lui anonimi
cu care s-ar fi jucat în orele de plictiseală.
Dacă aş fi lăsat pe altul în locul meu să vină
aş fi iubit mai mult femeia decât ideea de,
aş fi înfrânt mai lesne viciul şi pofta de-a muri
încet, precum copacii care nu-şi mai află umbra.
SAREI STATO
Per timidezza non sarei nemmeno nato
avrei lasciato che qualcun altro venisse al posto mio.
Tra i vostri orgogli sarebbe stato più forte,
più determinato, più virile.
Un uomo che avrebbe saputo
cavalcare
la vita come torero
che non si impressiona dal sangue che scorre
a fiumi sul dorso del toro portato a
questo spettacolo ingiusto, ineguale e crudele.
Sarei stato quel giovane che scala
le vette
delle montagne con la disinvoltura del falco scelto,
l’uomo che attraversa il mare a nuoto sfidando gli squali,
quelli docili, senza soffrire per le distanze.
Per lui, le persone sarebbero state i suoi piccoli anonimi
con cui avrebbe giocato nelle ore di noia.
Se avessi lasciato che qualcun altro venisse al posto mio
Avrei amato più la donna che l’idea di lei,
avrei sconfitto più facilmente il vizio e la voglia di morire
lentamente, come gli alberi che non trovano più ombra.
DACĂ M-AȘ ÎMBOLNĂVI DE SINCERITATE
Cu un creion roșu, aprins, am subliniat totul
memoria să-și facă sublim datoria.
Lîngă inimă un fir perfid de idee,
singur străbate acest deșert nemilos.
Dacă m-aș îmbolnăvi de sinceritate mi-aș umple stiloul cu lacrimi
și l-aș lăsa să facă acea dîră memorabilă
pe caietul ce îl voi arunca mîine la coș.
Comunic dintotdeauna cu voi doar prin vise.
Pot fi drept precum o lumînare
ce se deșiră încet odată cu fumul
dar viciile mă caută mereu. Învățîndu-mă
cum să mă despart de cuvinte.
SE MI AMMALASSI DI SINCERITÀ
Con una matita rosso brillante, ho sottolineato tutto
che la memoria faccia il suo sublime dovere.
Vicino al cuore un infido filo di idee,
solo attraversa questo deserto spietato.
Se mi ammalassi di sincerità,
riempirei la penna di lacrime
e la lascerei fare quella striscia memorabile
sul taccuino che domani getterò nel cestino.
Comunico sempre con voi unicamente attraverso i sogni.
Posso essere retto come una candela
che si disperde lentamente insieme al fumo
ma i vizi mi cercano sempre. Insegnandomi
come separarmi dalle parole.
O TONĂ DE FLUTURI
Eu sînt un poem obosit (sic!)
cel care trebuia să mă scrie
s-a îmbătat astă noapte cu luna,
se plimbă pe străzi noapte de noapte
făcându-și împreună mendrele fără rușine.
Scrie-mă în albumul tău personal
ești singur de tot, hîrtia te așteaptă,
fă-mi această onoare.Toți păstrează
tăcerea necesară creației tale (sic!).
Suferă, dacă poți, în liniștea aceasta
(abia mîine îți vom descifra suferința)
nici un tablou nu-și împrăștie peisajul în ochi
geamul strecoară lumina cu teamă
să nu-ți inunde masa de scris,
toți s-au retras la muncile lor
sângele din stilou așteaptă să treacă în cuvinte.
Am o tonă de fluturi pentru nașterea mea
o tonă de aripi care bat în văzduhul de carne
care te-nconjoară cu un roi de cuvinte
care vor rămâne mai vii decît ceea ce sînt.
Poemul meu se strînge lîngă mine
(un copil neajutorat și stingher) cerînd ajutor.
Dar inima nu-mi trădează acum nici un gînd ù
de care eu să sufăr pentru seara aceasta
precum inculpatul în fața unei instanțe.
UNA TONNELLATA DI FARFALLE
Sono una poema stanco (sic!)
colui che avrebbe dovuto scrivermi
si è ubriacato stanotte con la luna,
passeggia per le strade notte dopo notte
facendo insieme i loro comodi senza vergogna.
Scrivimi nel tuo album personale,
sei tutto solo, la carta ti aspetta,
fammi questo onore. Tutti serbano
il silenzio necessario alla tua creazione (sic!).
Soffri, se puoi, in questo silenzio
(solo domani decifreremo la tua sofferenza)
nessun dipinto ti sparge il suo paesaggio negli occhi,
il vetro filtra la luce con timore
per non inondare la tua scrivania,
tutti si sono ritirati ai loro lavori
il sangue nella penna aspetta di passare nelle parole.
Ho una tonnellata di farfalle per la mia nascita
una tonnellata di ali che battono nell’infinito di carne
che ti circonda con uno sciame di parole
che rimarranno più vive di ciò che sono.
Il mio poema si avvinghia a me
(un bambino impotente e impacciato) chiedendo aiuto.
Ma il cuore ora non tradisce alcun pensiero
del quale io soffrirei stasera
come l’imputato in tribunale.
|
Nicolae Sava